Timpul o să se oprească într-o joi

Sunt gata să mă arunc de pe marginea balustradei de la etajul zece. Nu am de gând să îmi înfăsor corpul în bandă adezivă cu scopul de a-mi menține membrele legate de corp pentru a nu degusta trecătorii ca în fanteziile lui Chirilă. Singurul motiv pentru care nu am sărit deja este că încă aștept răspuns la un mesaj. Dacă primesc răspunsul la care sper înseamnă că mâine pot să plec de acasă. Nu de tot, doar o zi, ca să mă gândesc la altceva. Mă uit obsesiv la eranul zgâriat al telefonului pe care nu am mai pus mâna din copilărie. Nu sunt stele pe cer, mi-aș fi dorit să fie. Ecranul se aprinde timid, răspund apelului. Nu mă așteptam să mă sune. Anticipam cel mult un mesaj cu un ‘ok’, un ‘bine’ sau de ce nu un ‘scuze, nu pot, sunt ocupat’ iar acesta după 15 minute de așteptare, nu în mai puțin de un minut. Îmi dau seama că abea îmi pot auzi vocea ce este tot odată răgușită și parcă prea moale. Mi s-a îndeplinit dorința de a nu-mi petrece ziua de mâine cufundată în propriile gânduri chiar dacă nu am văzut nicio stea căzătoare. Sau poate că am văzut, poate că m-am uitat în direcția ei doar că nu mi-am dat seama din cauza norilor ce nu îmi dau nici măcar o ploaie măruntă care să mă facă să zâmbesc.
Acum sunt în camera mea. Este întuneric dar știu unde se află fiecare lucru dintre toate cele ce stau așternute de-a lungul podelei, scaunului și mesei. Știu care sunt obiectele care mă sperie și știu și ce să îmi imaginez pentru ca acestea să nu mă îngrozească. Stau cu ochii deschiși și privesc tavanul. Am citit undeva că dacă stai nemișcat 15 minute adormi chiar dacă nu esti obosit.
Aparent a funcționat deși m-am chinuit destul de mult să stau nemișcată. E 8 dimineața. Într-un fel îmi pare rău că nu m-am trezit mai devreme ca să văd răsăritul. Îmi pun o pereche de blugi ce acum îmi sunt largi, un maieu și teneșii roși ce așteaptă să fie murdăriți pentru prima dată. Am ceva bani rămași lângă o pereche de ochelari de soare suficient de mari încât să ascundă și cele mai amare lacrimi. Fixez ceasul din cameră până când îmi arată că este ora 9.
Îmi cumpăr un tuborg pentru că îmi place doar berea la sticlă de sticlă, iar pentru un heineken am nevoie de îndemânare și de o margine cu unghi drept. Îmi pun căștile cu Lana Del Rey și mă opresc în fața primei fântâni din parc. O știu de când aveam cinci ani și bunica îmi spunea câte o poveste diferită despre grupul de sirene ce erau împietrite în mijlocul fântânii de fiecare dată când ne opream în fața lor. Mă așez pe o bancă la soare. Îmi ridic privirea. De partea cealaltă a fântânii se află un bărbat și o femeie cu părul portocaliu și îmbrăcată cu o rochie albă boho ce se ceartă, din cât am reușit eu să ascult din conversația lor, din cauza părinților ei cărora nu le surâde ideea ca fiica lor să se căsătorească cu un bărbat mai în vârstă decât ea. Cu alte cuvinte, pe atât de tipică și banală, pe atât de amară. Ea plânge și la fel fac și eu. Am reușit să le atrag atenția pentru câteva secunde. Până la urmă sunt un copil cu păr verde, îmbrăcat cu o bluză cu volane, ce încearcă să își ascundă lacrimile lângă o sticlă de bere.
O sun pe M în timp ce merg de-a lungul parcului și mă întorc pe o alee ce duce spre șinele de tramvai unde mă așez pe o bancă încă umedă de rouă. Din capătul aleei văd un băiat înalt cu mers legănat ce scanează fiecare bancă ocupată de mame ce își alintă copii, altele ce îi bat, altele îi lasă să mănânce iarbă, până ce ajunge la cea pe care stau eu strângându-mi genunchii la piept. ‘Hai, vino.’ îmi spune în timp ce îmi înconjoară umerii cu un braț. Pe drum, în timp ce despicăm firul în patru, îmi dau seama că am reținut în sfârșit drumul. Mă simt oarecum mândră de mine pentru asta. Încă nu am reținut drumul până la A chiar dacă am mers la ea de mult mai multe ori.
Acum sunt într-o sufragerie albastră și mă învârt în cerc în timp ce îl aștept să vină de la etaj. Nu mă mai gândesc la absolut nimic. Toata atenția mea este îndreptată modului în care pășesc desculță pe podeaua rece. Într-un final mă așez pe canapea dar nu știu ce să fac cu mâinile, nu găsesc un ritm în care să îmi legăn picioarele. Se strecoară prin spatele meu, își trece mâinile peste mâinile ce îmi stau pe genunchi, degetele printre ale mele, apoi îmi trage brațele peste umeri în timp ce își cufundă capul în adâncitura gâtului meu. Sunt surprinsă. Este ființa ce numai cu o săptămână în urmă îmi promisese că îmi va fi cel mai bun prieten, dar nimic mai mult. Acum bem vișinată amestecată cu vodkă și whiskey. Sunt bine. Sunt fericită.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s