Deschide-mă!

Era vineri, frig și soare. Aveam părul ondulat de la atâta ploaie, fularul la gât, căciula îndesată pe cap, ochelarii de soare la ochi, căștile pe urechi iar dacă ar mai fi existat ceva cu care să îmi fi putut acoperii capul l-aș fi pus imediat. Ascultam o melodie despre dezintoxicare și priveam în gol în direcția din care ar trebui să vină tramvaiul. Nu am mai scos un cuvânt de cel puțin 12 ore și nici nu am scris prea multe. O altă zi, o altă noapte, o altă săptămână, o altă lună în aceeași stare de anestezie totală în care insomnia și sedativele ușoare luate în supradoză erau o parte mai mare din ființa mea decât conștiința. Printre frunzele uscate și umede ce mai rămăseseră într-un copac venea un tramvai. Aveam privirea pe prima scară, iar gânurile pe ultima, cât mai aproape de balustradă. Mi-am ridicat capul cu speranța de a vedea un scaun liber dar în schimb mi-am văzut reflexia fixându-mă cu ochii larg deschiși de culoarea vișinelor, așa cum sunt atunci când vine iarna. Am vorbit toate cele șapte stații despre mine, despre nopti, vise, masaj, idealuri, în continuu, ca atunci când ne-am vorbit pentru prima dată. Mi-am lipit buzele de cele ale reflexiei ca printr-un geam și m-am cufundat într-o baltă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s